VIDEO BAR

Loading...

marți, 5 iulie 2011

HIROTONIRE SACERDOTALĂ


Generaţia „Benedict al XVI-lea”
Printre noii preoţi hirotoniţi în Catedrala „Sf. Maria, Regină” din Iaşi, de către PS Petru Gherghel (care i-a avut alături şi pe PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi şi pe PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti), s-au numărat şi confraţii noştri: fr. Eugen Murariu, fr. Paul-Daniel Coman, fr. Marian-Mihai Huşanu şi fr. Mihai Benchea.
Bucuria şi emoţiile din ziua hirotonirii au continuat pentru ei şi în zilele următoare, când au celebrat Sfânta Jertfă şi în unele parohii din Roman, parohii în care au dat o mână de ajutor în apostolat pe tot timpul anilor de formare (Parohia „Fericitul Ieremia” şi Parohia „Isus, Bunul Păstor”), urmând ca în următoarele duminici (3 şi 10 iulie) să celebreze prima sfântă Liturghie în localităţile de origine.
Hirotoniţi în ziua în care Sf. Părinte Benedict al XVI-lea aniversa 60 de ani de preoţie, confraţii capucini le urează şi lor „o lungă viaţă în slujirea lui Cristos” şi îi încredinţează ocrotirii cereşti a Preasfintei Fecioare Maria şi a Fericitului Ieremia, sub a cărui auspicii se vor celebra şi lucrările celui de-al II-lea capitlu electiv al Custodiei noastre.
Alături de ceilalţi confraţi, le urez şi eu „ad multos annos” şi le dedic următoarele versuri:
Noilor leviţi (sfinţiţi la 29 iunie 2011)

Spunea Isus la Cina cea de Taină:
„Faceţi aceasta în amintirea Mea!”
Să nu o uiţi nicicând, în noua-ţi haină:
Aceasta este datoria ta!

O sfântă datorie-i a vesti Cuvântul,
De-a acorda iertarea celor ce-o năzuiesc,
De-a fi mereu prezent, cu inima şi gândul
Alături de aceia ce Cerul jinduiesc.

Tu eşti prezent cu gândul, cuvântul şi cu fapta
În sufletul şi-n ochii acestui neam, ce-ţi soarbe
Cu mult nesaţ şi strigătul şi şoapta;
Să nu o uiţi: uitarea credinţa o adoarme.

Un ultim sfat: ochii mereu la Cer,
De-acolo va veni impuls şi mângâiere
La ceas de bucurie, dar şi la ceas de ger;
Mândria de o clipă e veac de sfâşiere!


Fr. Petre-Marian Ianoş, OFM Cap

luni, 27 iunie 2011

Florilegiul fratelui Ieremia. Cum Fratele Ieremia era înflăcărat de dragostea faţă de Dumnezeu

Despre dragostea faţă de Dumnezeu, care sălăşuia şi înflăcăra inima fratelui Ieremia, cel care a vorbit cu El şi i-a fost afectuos, smerit şi statornic fiu, ne poate spune el însuşi câte ceva, deoarece, cu neţărmurită iubire, obişnuia să repete oricui aceste cuvinte: „Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l amărâm,  căci este atât de bun şi un atât de darnic răsplătitor, care a făcut atâtea pentru noi”, continuând apoi cu multele binecuvântări pe care le-am primit de la acest mare Domn.
   Fratele Ieremia era cu adevărat îndrăgostit de Dumnezeu, deoarece atunci când vorbea despre Dumnezeu (şi asta se întâmpla foarte des), o făcea cu atâta înflăcărare, că aproape se pierdea şi uita de orice alt lucru, iar aceasta cu toate că era un om simplu, care nu ştia nici să scrie şi nici să citească; totuşi, atunci când vorbea despre Dragostea lui Dumnezeu şi despre iubirea sa faţă de toate creaturile, o făcea cu asemenea cuvinte şi se înflăcăra atât de tare, încât oricine rămânea uimit.
   Arăta, de asemenea, un mare zel faţă de divina sa maiestate, mai ales faţă de aceia care îl necinsteau. Obişnuia să le spună: „Fiule, nu pierde timpul cu vorbe goale, osteneşte-te în ascultarea ta, iar dacă îţi mai rămâne timp, retrage-te într-un colţ şi roagă-te”.
   Iar toate acelea la care, cu atâta iubire, îi îndemna pe alţii, fratele Ieremia şi le aplica sie însăşi, pentru că el era omul care nu pierdea niciodată timpul şi nimeni nu putea să spună despre el că ar fi lenevit, ci totdeauna era cufundat în contemplaţie şi rugăciune, sau în diferite munci şi în slujirea bolnavilor. 
   Numitul frate Ieremia era un om care se ruga foarte mult şi, cu toate că ziua întreagă se ostenea în îngrijirea bolnavilor, noaptea se  retrăgea în rugăciune, totdeauna înaintea celorlalţi, în capela Infirmeriei, unde l-am găsit eu de nenumărate ori când îl căutam pentru alte treburi, iar eu mă miram, deoarece ziua se ostenea atât de mult, pentru ca apoi să stea treaz şi noaptea. De multe ori se scula cu mult înaintea timpului stabilit pentru oficiul nocturn, iar dimineaţa se scula înaintea tuturor celorlalţi fraţi şi aştepta pentru a se ruga şi a asculta sfintele liturghii în capela bolnavilor, care începeau încă din timpul nopţii, pentru a putea astfel fi liber în zori pentru toate celelalte acte de caritate.
             
 (SRC, 44-45; 52: Fr. Vincenzo da Ragusa, Fr. Paolo da Arienzo şi Fr. Tommaso da S. Donato, laici capucini)

joi, 2 iunie 2011

MAICUTA FERICITULUI IEREMIA VALAHUL

ONEȘTI 31 Mai 2011 Binecuvântarea statuii Preasfintei Fecioare Maria care i-a apărut fericitului Ieremia.


In sărbătorea Vizitei Preasfintei Fecioare Maria la verișoara sa Elisabeta și aniversarul a trei ani de la întoarcerea moaștelor fericitului Ieremia pe meleagurile sale în România poposind definitiv la Onești în sanctuarul ce i s-a pregătit, în cadrul sfintei liturghii de la orele 18.00 a fost binecuvântată de către Pr. Leon Budău custodele fraților capucini din România statuia fecioarei Maria după imaginea care i-a apărut  fratelui Ieremia Valahul.

Măicuţa Fericitului Ieremia cinstită în Sanctuarul din Oneşti

Scurt istoric al „Măicuţei fratelui Ieremia”
Statuia Sfintei Fecioare care a fost aşezată în Cripta Sanctuarului din Oneşti (31/05/2011), lângă mormântul Fericitului Ieremia, poartă numele de Măicuţa fratelui Ieremia”.
Din mărturiile de la procesul de beatificare, din depoziţiile confraţilor şi din atestările unor biografi am extras câteva informaţii.
Apariţia. „Într-o noapte dinaintea duminicii, în ajunul unei sărbători (din unele izvoare rezultă că ar putea fi 14 august 1608, ajunul Adormirii Maicii Domnului), după o noapte întreagă petrecută în rugăciune, Sfintei Fecioare însăşi i s-a făcut milă de fratele Ieremia şi i-a satisfăcut dorinţa de a o vedea”.
În timp ce stătea în genunchi şi se ruga înaintea altarului mare din biserica „Neprihănita Zămislire” a conventului „Sfântul Efrem cel Nou”, iar în tăcerea nopţii nu se auzea decât zgomotul vântului care sufla în pânzele care închideau ferestrele, i s-a părut că a aţipit şi „a fost zguduit deodată de o lumină puternică care venea dinspre altar; ridicându-şi ochii, a văzut-o în mijlocul ei pe Preasfânta Fecioară Maria şi a căzut cu faţa la pământ, cuprins de teamă sfântă”.
Sfânta Fecioară era cu Pruncul în braţe, dar nu era împodobită cu aur şi geme, ci învăluită într-o haină lungă care cădea cu falduri mari până jos, confundându-se cu lumina însăşi.
„Mantia era acoperită toată cu stele. Părul Maicii Domnului, blond ca cel al copiilor abia născuţi, cădea mlădios pe umeri. Pe braţul drept îl ţinea pe Pruncul sfânt, nu sugar, ci măricel, îmbrăcat şi el, asemenea Maicii Sfinte, cu o haină albă înstelată”.
„Fratele Ieremia nu a ştiut să spună nimic, decât: «O, Stăpâna mea, tu eşti Regina cerului şi nu ai coroană?». Iar Sfânta Fecioară, arătând cu mâna stângă spre Prunc, i-a răspuns cu blândeţe: «Toată gloria mea şi coroana mea este acest Fiu al meu pe care îl port în braţe, o, Ieremia»”.
„Viziunea a dispărut, lăsându-l pe fratele Ieremia singur în întuneric: un întuneric mai întunecos decât întunericul din biserică la acea oră din miez de noapte”.
Măicuţa fratelui Ieremia. Răspândindu-se în oraş vestea Apariţiei, Principesa de Bisignano, doamna Isabella della Lovere, „admiratoare devotată a fratelui Ieremia şi a sfinţeniei sale, l-a chemat pe capucin la curtea sa şi i-a cerut să-i povestească totul”.
Apoi Principesa l-a chemat la palatul său „pe cel mai iscusit dintre pictorii din acea vreme” şi l-a însărcinat să picteze o icoană a Maicii Domnului, aşa cum a văzut-o fratele Ieremia: „lucru uşor de comandat, dar foarte greu de realizat”, deoarece, oricât s-ar fi străduit fratele Ieremia, el nu reuşea să explice şi să redea în cuvinte minunăţia pe care a văzut-o.
De fiecare dată când pictorul picta o înfăţişare, fratele Ieremia spunea „că nu era bine, că nu semăna cu Sfânta Fecioară, că nu era aşa cum el o văzuse”. Iar Principesa poruncea ca pictura să fie reluată de la început”.
Pictorul asculta şi făcea schiţe pe hârtie. Când a terminat de pus totul împreună a făcut o astfel de înfăţişare a Maicii Domnului, încât i-a plăcut şi fratelui Ieremia, „dar spunând că Fecioara Maria pe care el o văzuse era de o sută de ori mai frumoasă decât cea pictată”.
Principesa a făcut copii după această icoană şi le-a distribuit principilor şi principeselor, precum şi familiilor nobile din oraş şi din regatul de Napoli, şi astfel icoana s-a răspândit cu numele de „Măicuţa fratelui Ieremia”. Prin intermediul icoanei s-au înfăptuit vindecări şi miracole, iar primul se pare că a fost chiar pentru fratele Ieremia, atunci când l-a vindecat în timpul primei sale boli.
Înstelata. Măicuţa Fericitului Ieremia a fost numită şi „Înstelata”, tocmai pentru că era acoperită cu stele şi pentru că fratele Ieremia însuşi o invoca cu acest nume.
Atunci când fratele Ieremia intra într-o casă şi găsea această icoană, exclama: „«Ah, Înstelata mea!», şi cădea în genunchi pe paviment, rugându-se. Şi de multe ori toţi cei care erau în casă se îngenuncheau şi se rugau împreună cu el”.
Dacă îi cereau rugăciuni sau vindecări, el obişnuia să răspundă: «Te voi încredinţa Înstelatei mele», sau: «Îi voi spune Înstelatei mele», sau folosind alte expresii asemănătoare.
Multe persoane vroiau să audă chiar din gura lui istorisirea apariţiei Maicii Domnului, care s-a prezentat „în felul în care era pictată Înstelata”.
„Toţi ştiau că Sfânta Fecioară Maria i-a apărut într-o haină albă împodobită cu stele, aşa cum el însuşi a voit să fie pictată”.
Cu ochi îndreptaţi „spre Înstelata sa”, le spunea tuturor: «Această Sfântă Fecioară a mea are un privilegiu şi anume, atunci când cineva este asaltat de un gând rău şi o priveşte cu devoţiune, ispita îl părăseşte imediat».
Iar însuşi fratele Ieremia spune: «Mi-a părut mai strălucitoare decât o stea şi de o frumuseţe supraomenească, în stare să răpească pe oricine ar fi văzut-o aşa cum am văzut-o eu».
(Realizat de Pr. Ubaldo Oliviero)
Rugăciune

Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, care ai fost iubită cu gingăşie de Fericitul Ieremia, te rugăm aprinde în inimile noastre o vie şi sfântă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ca să urmăm exemplul acestui slujitor al tău, care şi-a dovedit prin fapte iubirea faţă de Tatăl ceresc şi faţă de fraţii aflaţi în suferinţă.
Ajută-ne ca, urmând inspiraţiile Duhului Sfânt, să ne angajăm cu sinceritate şi seriozitate în opera de promovare a bunei înţelegeri în mediul în care trăim şi a unirii tuturor creştinilor în credinţă şi iubire.
O, bună Mamă, care te-ai arătat Fericitului Ieremia ca Regină a Cerului, spunându-i că Fiul tău este coroana ta strălucită, te rugăm dobândeşte-ne de la Tatăl ceresc ajutorul de care avem atât de mare nevoie şi, mai presus de toate, harul suprem să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-l imităm pe Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Amin.
Bucură-te, Regină… (de trei ori)
Cine sunt Capucinii

Născut în 1528, din Regula Sfântului Francisc de Assisi, Ordinul Fraţilor Minori Capucini este unul din Ordinele Franciscane.
Capucinii, cunoscuţi ca „Fraţi ai poporului”, îşi desfăşoară carisma lor în Biserica lui Dumnezeu prin diverse activităţi apostolice: misiuni, spitale, parohii, şcoli, etc.
Sunt în contact cu săracii şi cu cei părăsiţi, cu bogaţii şi cu intelectualii.
Activează în opere sociale şi sportive, cu copiii, tinerii şi adulţii. Regula lor este: „Observarea Evangheliei lui Cristos după învăţătura Bisericii”.


Pentru tine
Vrei să-ţi foloseşti bine viaţa?
Vrei să duci Evanghelia la oamenii de azi?
Vrei să cunoşti minunata aventură
a lui Francisc de Assisi
şi a Fericitului Ieremia Valahul?

Scrie-ne * Telefonează * Vino!


Fraţii Minori Capucini
Sanctuarul Diecezan „Fericitul Ieremia”
Str. Belvedere, nr. 7,
601091 Oneşti, jud. Bacău
Tel. 0234321100; 0751694779


joi, 19 mai 2011

FERICITUL IEREMIA VALAHUL

Fericitul Ieremia Stoica Valahul
Frate capucin din Napoli
(29 iunie 1556 – 5 martie 1625)

         Fericitul Ieremia s-a născut într-un cătun din Moldova (Valahia Minoră) – România – la 29 iunie 1556, din părinţii Stoica Costist şi Margareta, născută Bărbat. La botez primeşte numele de Ioan.
        
A primit în familie prima educaţie creştină, bisericească şi vocaţională.

La 18 ani părăseşte patria şi merge în Italia „unde se află papa şi sunt călugări sfinţi”.

Trecând Carpaţii prin pasul Oituz ajunge la Alba-Iulia, iar de aici, însoţind un medic italian, pe Pietro Lo Iacomo, ajunge la Bari. Luminat de providenţă, se duce la Napoli unde intră în mânăstirea Capucinilor primind numele de Ieremia, la 8 mai 1578.

Fiind însărcinat să-i îngrijească pe fraţii bolnavi din mânăstirea Sfântul Efrem cel Nou din Napoli, îi slujeşte timp de 40 de ani cu aleasă blândeţe şi mare dăruire. Clerici şi laici, îmbolnăvindu-se, cer să fie vizitaţi de fratele Ieremia; tocmai vizitând un bolnav în iarna anului jubiliar 1625, moare la 5 martie.

La 18 decembrie 1959 papa Ioan al XXIII-lea declară eroicitatea virtuţilor; iar la 30 octombrie 1983 papa Ioan Paul al II-lea îl declară Fericit. Imitator fidel al Sfântului Francisc din Assisi, are o mare iubire faţă de Isus Răstignit, de Euharistie şi de Sfânta Fecioară Maria, pe care o numea „Măicuţa noastră”.

Umil şi curajos, vesel şi harnic se apropie de toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi. În bolile cele mai grele, cei suferinzi recurg numai la el. În momentele delicate îi cer ajutorul medici şi infirmieri, invocându-l ca mijlocitor şi ocrotitor. În cazurile cele mai disperate i se încredinţează lui cei nefericiţi şi cei în necazuri.

Iubit de ortodocşi şi catolici, umilul frate capucin uneşte în viaţa sa istorică Orientul şi Occidentul.

vineri, 6 mai 2011

hramul sanctuarului

 Sfânta Euharistie centrul Vieţii
Mama margareta ii intarise vointa cu iubirea lui Isus din preasfanta euharistie.

Euharistia reprezenta punctul de sprijin şi centrul rugăciunii sale, atât pentru el cât şi pentru întreaga comunitate. În acest fel împreună cu unii dintre confraţii săi mai zeloşi organiza momente de adoraţie euharistică continuă, în aşa fel încât să nu lipsească niciodată din cor vreun frate, atât ziua cât şi noaptea care să se roage necontenit în faţa Mântuitorului şi să-i aducă omagiu de laudă şi recunoştinţă pentru iubirea nesfârşită pe care ne-a arătat-o rămânând în mijlocul nostru până la sfârşitul lumii.
După Sfânta Împărtăşanie se întreţinea mult timp în rugăciunea de mulţumire, citindu-se pe chipul lui o bucurie îngerească.
Îl priveau ca pe un înger, spune părintele Francesco Severini iar el nu-şi dădea seama câtuşi de puţin de aceasta. Era unul dintre cei mai buni novici care se perindaseră prin mănăstire. „Îndrăgostit de Isus din Euharistie, putea aici să se împărtăşească zilnic.
Viaţa de rugăciune în toată fiinţa lui o bucurie ce iradia în jur. „Preoţi şi laici veneau să asculte din gura lui cuvinte ce mergeau direct la suflet. El nu ştia să vorbească decât despre Dumnezeu şi tocmai de aceea era căutat”. Cu atât mai mult cu cât ascetismul său nu se manifesta în exterior prin rigiditate, asprime sau pesimism. Fratele Ieremia găsise calea cea dreaptă de a-l sluji cu bucurie pe Domnul şi înveselea pe toţi cei care se apropiau de el. „Aceasta nu înseamnă că el nu ar fi avut lupte interioare sau întristări sufleteşti, dar trăia şi lucra în sfântă simplitate”. „Totdeauna şi pretutindeni era prompt în slujirea fraţilor, şi o făcea cu bucurie. Îl urma pe Isus pe calea străbătută în timpul vieţii pământeşti, necăutând niciodată salva proprie, ci numai slava Tatălui”.
Fratele Ieremia a fost un autentic indragostit de Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut bine, marturiseau, cu uimire si in unanimitate, ca petrecea cea mai mare parte a noptii in fata Tabernacolului,  iar aceasta dupa o zi de munca  de cele mai multe ori masacranta.
             Toti martorii evoca, cu stupoarea unuia care a vazut o minune, asemenea fapte. Dincolo de cuvinte, reiese clar faptul ca fratele Ieremia intelesese cat de important este faptul ca bolnavul sa nu aibe alaturi un robot care-si face meseria si isi primeste salariul, ci o marturie vie de arzatoare iubire…
   O dragoste de aproapele atat de singulara, de umana, atat de plina de gingasie si seninatate nu putea ramane ascunsa intre zidurile manastirii. In scurt timp faima sa devine de dominiu public, multe persoane apleland la el, vizitandu-l sau cerandu-i sa le viziteze.
   
   Vorbea des si cu placere oricui era dispus sa-l asculte, despre bunatatea, despre dragostea, despre milostivirea divina, glasul sau reusind in astfel de ocazii sa induioseze pana si inimile cele mai impietrite.
Cand toti fratii infirmieri se retrageau pt odihna el intra in capela infirmerei,ingenunchea in fata tabernacolului si statea de vorba cu Isus de care, evident, in timpul zilei sale extenuate de munca, nu se despartise sufleteste nici un singur minut.

EX. Vindecarea parintele Martin. Miros urat repulsie concediu. Vis bolnavi revino. Ieremia toata noaptea in rugaciune. Stupoare pentru vindecare. Fr ciprian bolnavului ii revine boala.

Intr-o noapte se pare la vigilia inaltarii sf fecioare maria  in liniste cand nu se mai auzea nici un fosnet, fr ier intra in capela inf  saruta cu devotiune pardoseala si facand o profunda inchinaciune inaintea lui Cristos din Preasfantul Sacrament.

Puterea rugaciunii impotriva spiritelor necurate.
Intr-o dimineata devreme Diavolul era in cor etc. si sarutatul pamantului in cor act de umilinta si de adoratie. El nu suporta asa ceva.

Din tabernacol Isus raspandeste in suflete fericirea si pacea.

vineri, 15 aprilie 2011

ELOGIUL IUBIRII

"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este DRAGOSTEA." 
(NOUL TESTAMENT AL DOMNULUI NOSTRU IISUS CHRISTOS - 1 CORINTENI 13:1-13)