Despre dragostea faţă de Dumnezeu, care sălăşuia şi înflăcăra inima fratelui Ieremia, cel care a vorbit cu El şi i-a fost afectuos, smerit şi statornic fiu, ne poate spune el însuşi câte ceva, deoarece, cu neţărmurită iubire, obişnuia să repete oricui aceste cuvinte: „Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l amărâm, căci este atât de bun şi un atât de darnic răsplătitor, care a făcut atâtea pentru noi”, continuând apoi cu multele binecuvântări pe care le-am primit de la acest mare Domn.
Fratele Ieremia era cu adevărat îndrăgostit de Dumnezeu, deoarece atunci când vorbea despre Dumnezeu (şi asta se întâmpla foarte des), o făcea cu atâta înflăcărare, că aproape se pierdea şi uita de orice alt lucru, iar aceasta cu toate că era un om simplu, care nu ştia nici să scrie şi nici să citească; totuşi, atunci când vorbea despre Dragostea lui Dumnezeu şi despre iubirea sa faţă de toate creaturile, o făcea cu asemenea cuvinte şi se înflăcăra atât de tare, încât oricine rămânea uimit.
Arăta, de asemenea, un mare zel faţă de divina sa maiestate, mai ales faţă de aceia care îl necinsteau. Obişnuia să le spună: „Fiule, nu pierde timpul cu vorbe goale, osteneşte-te în ascultarea ta, iar dacă îţi mai rămâne timp, retrage-te într-un colţ şi roagă-te”.
Iar toate acelea la care, cu atâta iubire, îi îndemna pe alţii, fratele Ieremia şi le aplica sie însăşi, pentru că el era omul care nu pierdea niciodată timpul şi nimeni nu putea să spună despre el că ar fi lenevit, ci totdeauna era cufundat în contemplaţie şi rugăciune, sau în diferite munci şi în slujirea bolnavilor.
Numitul frate Ieremia era un om care se ruga foarte mult şi, cu toate că ziua întreagă se ostenea în îngrijirea bolnavilor, noaptea se retrăgea în rugăciune, totdeauna înaintea celorlalţi, în capela Infirmeriei, unde l-am găsit eu de nenumărate ori când îl căutam pentru alte treburi, iar eu mă miram, deoarece ziua se ostenea atât de mult, pentru ca apoi să stea treaz şi noaptea. De multe ori se scula cu mult înaintea timpului stabilit pentru oficiul nocturn, iar dimineaţa se scula înaintea tuturor celorlalţi fraţi şi aştepta pentru a se ruga şi a asculta sfintele liturghii în capela bolnavilor, care începeau încă din timpul nopţii, pentru a putea astfel fi liber în zori pentru toate celelalte acte de caritate.
(SRC, 44-45; 52: Fr. Vincenzo da Ragusa, Fr. Paolo da Arienzo şi Fr. Tommaso da S. Donato, laici capucini)
